The Syndrom Theory

O stare de amorţeala...o frântură de descurajare undeva înspre uşa apartamentului. Unde plec, de unde vii? O serie de gânduri aiurea, aruncate pe canapea, pe tastatura unui laptop în somnul simţurilor cotidiene. Nu le mai simt. Îmi sunt mie însămi eliptică.De ce prezent? De ce urăsc să fiu aliniată cu voi? Aş vrea să fiu altceva decât clişeu, dar întrebările nu-mi permit. Aşa că am pereţi drepţi şi perdele la geam, n-am o crustă dură în loc de piele şi altă voce decât a lui. Mă raportez la anotimpul toamna şi la Bucureştiul ei. Mă aflu pe mine, singură pe stradă, numai eu merit să ştiu că sunt. Izolată de voi, specială. Cu o singură obiecţie: nu e deloc aşa. Iarăşi.

O stare de amorţelă, cu ploi: e tocmai ce a recomandat doctorul. Cu bisturiul în mână, facem o introspecţie. Tăiem transversal de la dreapta la stânga, ca ortodocşii în troleibuze (în grabă, să nu cazi în inerţie). Ce vedem aici?
Striaţii musculare. Grăbeşte-te mai bine la muncă.

Am obosit să vorbesc rece, să îmi fie frig de mine, de lume...ce e lumea? Deocamdată sunt cineva care depinde de tine pentru căldură, dar vreau sa fiu mai mult şi pentru tine, si pentru mine, oricine aş fi să fiu. Atinge-mi pielea, n-am o crustă anti-prezent...trecutul are tehnici medicale de resuscitare falsă.

Bucureşti şi toamna lui. Aglomeraţie, căşti şi fum de ţigară. Schelele se leagă între ele, doar infrastructura nu.
Simptomele nu sunt conclusive.