Am început iarăşi să scriu noaptea spre oroarea orelor de dimineaţă. Din păcate însă, am fost mai preocupată în ultimul timp de cum scriu, mai degrabă de alte subiecte pe care ar merita să le las să înghită câteva pastile de recuperare mâzgălită. O alta fugă în stil propriu? Poate, dar cred că îi voi lăsa pe viitorii psiho-terapeuţi să se îngrijească de astfel de probleme.
Alfabetul vostru, alfabetul nostru
“Dragă, dar eşti prea dramatică Scrie şi tu ceva ca X sau ca Y”
Şi eu nu l-am ştiut decât pe Z.
“Nu te supăra că-ţi spun (de altfel pe mine mă defineşte sinceritatea) dar eşti prea ermetică.... treci şi tu de la A ca să ajungi la B”
Si-n română l-am luat pe C
“Ce? Adică stai puţin, coastele îţi sunt o cuşcă... sângele e de altfel transparent... şi pielea e mănuşa iubitului... Aaah, deci e vorba de antagonism si complementaritate! Asa draga, asta era...”
şi de aici am plecat,(eu)
o actriţă proastă pe o scenă nouă
că n-am ştiut să explic
de ce alfabetul meu e la fel cu al tau
de ce poezia nu e mea,
de ce poezia e a ta.
că n-am ştiut să zic
“lasă-mă să tac”.
m-ai gasit, m-am bucurat,
Dar n-am ştiut să stau să văd
daca ai putea cândva să ai
alfabetul lui reply*.
* Pentru cei care se mai împiedică de acest blog(intr-un fel sau altul...), reply din această scriitură de mai jos, nu înseamnă “let the replies come to me”..e mai mult ceea ce unii dintre voi deja fac: feeling what they read. Sau ceva de genul…
